Arba’a

Și iată: s-a făcut lumină…
Haosul a fost împins dincolo de lume
De unde stați voi, nu-l veți putea vedea
De altfel, nu poate fi văzut de ochii efemeri
Cătând spre el cu mintea voastră slabă
I-ați spune simplu: antiteză a luminii
Un cuvânt care aduce spaime: întuneric
A mea creație, căci nu sunt El, sunt Celălalt
Tac și ascult, ieșit fiind din nemișcare
Contemplu lumea, haosul, lumina…
Stele se nasc și mor, minuni pururea neștiute
Culori se-amestecă, forme complet noi apar
Roiuri de stele, planete, praf și pietre
Se-nvârt, se prăbușesc, creează roiuri noi
Aștri rătăcitori, pierduți de lumea lor
Se-ndreaptă-orbește către nicăieri
Veșnic plângând deja uitata lume
Din care smulși au fost de forța-întunecată
Ce guvernează fără ochi această lume-întreagă
Mă înfior, ezit: un gând din veșnicie
Revine tocmai în această clipă:
În lume voi aduce o ființă
Din întuneric ruptă, din haosul etern
Cu minte, gânduri și voință neabătută
Cu forma ce-i va fi pe plac s-o aibă
E-aici: se miră și privește veșnicia
Îmi spune Tată și se-nchină Mie
Și-ncepe să cutreiere ca vântul
Prin vasta Noastră creațiune
Iată: El, Cel-Prea-Înalt iese din nemișcare
Privește către-al Meu copil celest
Zâmbește și-apoi amândoi ne-întoarcem
În nemișcarea Noastră ne-înțeleasă.

Sephiroth – Dark Father

Publicat în Poeme albe | Lasă un comentariu

Șloșa

Eu sunt Cel-ce-sunt…
Întotdeauna.
Am creat totul din nimic.
Primul Meu act înainte de mișcare a fost Celălalt…
Apoi, El a făcut haosul…
materia în afara Noastră.
Iar Eu spun acum, așa cum Am spus din eternitate:
Să fie lumină!
Să fie lumină și așa începe…
Lumea care va fi să fie.
Haosul este expulzat la marginea lumii,
iar lumina va naște alte lumini;
pulsează și lasă în urmă boabe de materie nouă,
care vor deveni lumi ale lumii.
Nu sunt voci care să Mă laude…
Doar Celălalt iese din nemișcare și privește Creația…
Asemenea Mie, în Mine, dar nu Eu Însumi.
Privește, privim și, dacă Am avea guri, Am zâmbi.
Este frumos…
Culori și forme, praf și stele, pietre și planete:
Efemeride, cuprinse în eternul act;
gândite astfel încă din veșnicie.
Și totul vă așteaptă doar pe voi:
Cei care nu sunteți aici,
privind din colțul vostru tare strâmt.
Noi v-am văzut deja și știm ce sunteți și unde veți ajunge:
Nu trece zi, așa spunând – ca pentru voi,
să nu vărsăm o lacrimă pentru copiii noștri;
ce puteați fi și nu ați vrut să fiți!
Să Ne oprim, Ne-am întristat destul: în nemișcare Ne întoarcem.

Pavel Grigoryevich Chesnokov Choir – We Praise Thee

Publicat în Poeme albe | Lasă un comentariu

Șnayim

Bara’… Nu eu, ci Celălalt: El, Primul…
A face înainte de mișcare.
Mișcarea însă a început deja; Eu sunt.
Gândul prinde contur, se zbate în genune și găsește calea.
Bara’… Nu Cerul și Pământul…
Tohu-bohu: materie și haos…
S-a făptuit: nedeslușitul există!
Și iată că El iese din nemișcare și privește creația!
Niciun gând, pustiu, gol…
Nu este gata, o știm amândoi.
Dar de ce așteptarea, de ce nu acum?
Asta voi n-o puteți înțelege.
Nu există așteptare, nu există acum pentru Noi:
Noi doar suntem; suntem pururea.
Suntem Unul, dar suntem Doi.
Însă materia există în afara noastră,
forme informe, atingere de neatins, solid ce curge…
obscuritate, întuneric infinit…
Cuvântul nu poate arăta ceea ce este; numai un lucru trebuie să știți:
Haosul ființează și este minunat!
Dar gândul se întoarce iar în sine,
mișcarea intră-acum în nemișcare,
privirea se abate încă-odată-n Noi.
Ceea ce există în afara noastră este curând uitat,
deși rămâne permanent în minte.
Cum să explici altfel măruntelor ființe,
ce stau pe-o margine de lume, oarbe fiind și crezând că văd?
Cum să le-arăți creația cea vastă, unor făpturi lipsite de-orice profunzime?
Alegeți ceea ce puteți pătrunde,
mai multe nu vă putem spune; nici Eu, nici El.

Johann Sebastian Bach – Toccata & Fugue in D minor

Publicat în Poeme albe | Lasă un comentariu

Ehad

En arhe’… Cuvinte ale omului,
menite doar să explice ceea ce nu poate fi deslușit.
Nu puteți cuprinde nemărginirea cu mințile voastre finite!
Unicul… Eu sunt Cel-Ce-Sunt.
Nu am fost și nu voi fi: doar Sunt
Etern, fără-nceput și fără de sfârșit.
Haosul încă nici n-a prins ființă:
Doar Eu Sunt, pretutindenea și nicăieri;
Eu sunt tot ceea ce există.
Și-apoi, făr’ să existe un ”apoi” sau vreún ”timp”,
Bara’… Un gând, o idee,
care, de-ar fi să vă lămuresc cu-a voastre vorbe,
s-a învârtit eoni, în ceea ce voi ați numi ”minte”.
Bara’… a face din nimic;
noțiunea ce voi n-o puteți înțelege.
”Să fie lumină!”
Nu. Nu încă.
Încă unul; Eu sunt primul… bara’ al doilea.
Nu îl numiți copil: frate, mai bine.
Ca mine, dar un altul:
Gândirea care se gândește pe sine…
în sine, aflat în nemișcare.
O clipă doar privit-a în afară:
Știe ce este și cine îi sunt Eu.
Și-apoi ne-am întors în nemișcare,
spre-a contempla eternul act, măreața ființare,
imensitatea unui singur gând.
Eoni vor trece, după mintea voastră,
Până cuvântul ”lume” va să fie.

Beethoven  – Coriolan Overture, Opus 62

Publicat în Poeme albe | Lasă un comentariu

Dasa

Fostul zeu stă în genunchi, priviți-l!
Numărătoarea a ajuns la final,
Neașteptat, dar prevăzut de mult.
Cine-l va salva acum de propria prostie?
Se oferă vreun voluntar?
Furia este un alt nume al prostiei, să nu credem altceva.
Numai omul incomplet nu se poate stăpâni.
Iar locul bestiilor este într-o cușcă rece de fier.
Poate asta le va domestici.
Dar a găsit vreodată cineva leacul prostiei?

Întunecat îți este viitorul, amice.
De data asta ai făcut-o și nu mai poate fi des-făcută.
Sunt eu: umbra conștiinței tale.
Nu poți trăi printre oameni, de ce nu ai înțeles?
De ce nu ai fugit la timp?
De ce ai continuat să visezi că și bestiile pot trece drept oameni?
Prostule! Uită-te la tine!
Prostule! Ai înțeles acum?
Poate că da, însă ce folos?…
Ești condamnat deja.

Ascultă vorbele mele:
Acesta este sfârșitul.

Coldworld – Suicide

Publicat în Poeme albe | Lasă un comentariu

Nava

Ce faci acolo, stând în întuneric?
O voce m-a-ntrebat.
Am șovăit: să spun adevărul sau să mint frumos?
Aici este locul unde mă simt… acasă,
În siguranță, ferit de ochii celor răi.
Cei răi?… Dar nu ești tu…?
Aceeași voce. Insinua ceva, pesemne, dar nu am reușit să-i pătrund gândul.
Sau poate că nu mi-a plăcut ce voia să spună.
Sau poate am rânjit din întuneric, satisfăcut de faptul c-am fost recunoscut.
Dar am tăcut. Adevărul sau…?
Dar știu eu oare-acest răspuns?
Cei slabi arunca-vor vina pe Domnul, ridicând din umeri,
Chiar dacă au împărțit chiar ei dreptatea deseori.
Eu sunt slab…
Însă voi privi spre neant cu subînțeles.
Tăcere.
Mai multă tăcere.
Te așteptai la altceva?

U2 – Stay (Faraway, So Close)

Publicat în Poeme albe | Lasă un comentariu

Ašta

Nemuritorii nu cunosc mormântul.
Așa a spus poetul…
Acela, ai cărui ochi au fost mâncați de viermi.
Oasele sale istovite zac astăzi într-o groapă, în pământ.
Deasupra, mausoleul strălucește.
Adesea, sus se-adună-admiratori…
I-aduc omagii, cântă, îi spun blând pe nume.
Nu l-au uitat…
Vorbele sale-alese rostite fi-vor peste veacuri.

Osana, nemuritorule!
Hai, grăiește-ne ceva!
O vorbă, un cuvânt simțit, cules din tainicele locuri,
De unde le șoptește muza puținilor aleși.
Dar vai!… Doar vorbe goale fuseră acelea.
Nemuritorii-s morți acum.
Doar ceea ce au spus odată viețuiește.
Aceia nu sunt ei însă – cuvinte numai.
Nemuritorii-s morți, acum și pururea.

Ixion – Eternal Dreams

Publicat în Poeme albe | 7 comentarii